RSS

Arhivele lunare: Martie 2007

Pornind de la Corinteni 13

1. Chiar daca as vorbi in limbi omenesti si ingeresti, si n-as avea dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zanganitor.

2. Si chiar daca as avea darul proorociei, si as cunoaste toate tainele si toata stiinta; chiar daca as avea toata credinta asa incat sa mut si muntii, si n-as avea dragoste, nu sunt nimic.

3. Si chiar daca mi-as imparti toata averea pentru hrana saracilor, chiar daca mi-as da trupul sa fie ars, si n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic.

4. Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie,

5. Nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeºte la rau,

6. Nu se bucura de neleguire, ci se bucura de adevar,

7. Acopere totul, crede totul, nadajduieste totul, sufere totul.

8. Dragostea nu va pieri niciodata. Proorociile se vor sfarsi; limbile vor inceta; cunostinta va avea sfarsit.

9. Caci cunoastem in parte, si proorocim in parte;

10. Dar cand va veni ce este desavarsit, acest ,,in parte„ se va sfarsi.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 26 Martie 2007 în povesti

 

Alkimistul

 

Cică Avram Iancu se făcea de o vreme că umbla iar prin Ardeal „îngândurat pe cal şi cu pistoalele-n şerpar. Era tot tânăr şi fecior şi-avea pe chip surâsul blând şi ochii mistuiţi de dor arzând pe faţa lui de sfânt”. Aşa vorbeau oamenii. Cerul ţării era curat şi, ca o coincidenţă, focuri se aprindeau din deal în deal. Nu-i de mirare că de la un timp îl căuta potera modernă, cuplul gradat-soldat patrulieni. Era însă cam greu de prins.
S-a aflat pe urmă că nu era acelaşi Avram Iancu, cel de la ’48, sau chiar dacă era tot el, în orice caz era puţin schimbat, adică avea talente de alchimist: „frunza-i în cale de cădea în legănare şi alint de aur toată se făcea şi iarba toată de argint.” Ciudăţenie! Aurul şi argintul astfel obţinute rămâneau acolo, alchimistul nu avea gânduri de îmbogăţire, le făcea doar de amorul artei.
Alchimistul hălăduia pe o suprafaţă destul de mică a Ardealului, doar între Aiud şi Alba Iulia, astfel că oamenii de prin alte părţi ardelene au prins a-i lăsa scrisori prin păduri, scrisori în care îl rugau să treacă şi pe la ei, fiindcă nu-i cinstit să se îmbogăţească doar cei de prin părţile Aiudului. Mai ales bistriţenii recurgeau la astfel de trucuri, deşi este ştiut că tocmai la ei e mai mare procentul de oameni înstăriţi şi/sau foşti securişti. Nenumărate sunt căile, grădinile şi creaturile Domnului!
Când a aflat de astfel de manevre, Avram Iancu s-a supărat şi a început a da foc pădurilor: „mesteceni lumânări de foc ardeau cu foşnet tremurat”. Apoi a aflat şi el că s-au deschis graniţele, a luat nişte iarbă de argint şi frunze de aur, le-a schimbat pe EURO şi dus a fost. Se zice că ar fi ajuns prin Germania şi cu talentele lui alchimice a salvat o fabrică de la automobile de la faliment. Ca urmare e director adjunct, dar nu-l mai cheamă Avram Iancu, ci Abraham Janker, şi i-au luat şerparul.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 Martie 2007 în povesti