Tulburarea zen-ului

Cand eram si eu linistita, si totul mergea bine si frumos, ciripelele pasareau, florile salcameau si eu ca un copil cuminte si ascultator, ma pregateam sa plec la munca, hop suna telefonul:
„Stii, azi nu mai vii la munca, dar pana la ora 6, tre sa fii in cutare oras [fac cam 4 ore pana acolo] si o sa stai acolo, in delegatie vreo saptamana”

PAI SA NU`I FUTI GATII MA`SII?

 

Intre timp…

… de vreo 2 ore ma tot gandesc la ce dracu` sa scriu pe blog. Na belea ca n`am nimic de zis, nimic de declarat :))
As vrea sa va zic ca lumea mea e roz. De fapt cred ca pe undeva, chiar e. Nici macar nu mai urasc lunea. Nu ma mai intereseaza. Cred ca pe undeva, in sinea mea, am ajuns sa ma consolez ca unele lucruri asa vor fi mereu, unii oameni asa vor fi mereu. Nu ma mai intereseaza, nu ma mai deranjeaza.
Am mai imbatranit un an, m`am consolat si cu asta, si cu faptul ca nimic nu e batut in cuie in viata asta. Exemple ar fi multe.
De fapt cred ca starea asta e data de primavara de florile de liliac, de lalele, de narcise.
Mi s`a zis intr`o zi, ca am uitat sa rad. Nu am uitat, doar ca n`o mai fac cu oricine.
Zilele trecute am vrut sa sterg blogul, ma gandeam ca nu foloseste nimanui la nimic, si apoi mi`am adus aminte ca blogul e doar pentru mine, e buboiul meu cu puroi.
Va multumesc voua,cei care scrieti mult si frumos iar eu va citesc posturile, ca un copil cuminte, dar nu comentez niciodata, sau aproape niciodata, si va multumesc pentru ca, uneori ma asteptati sa mai scriu si eu ceva, din cand in cand… cand n`am nimic de zis… stau cuminte.